| Biography Ionel Amăriuței
 
 (n. 1935, Panciu – d. 2007, Deva)
 
 După studiile liceale urmate în orașul natal, își desăvârșește ca autodidact pregătirea culturală și estetică. Din 1953, se stabilește la Călan și lucrează toată viața ca muncitor necalificat, până la pensionarea din 1990. Debutul poetic se produce la revista Viața militară, în timpul stagiului militar.
 
 În anul 1972, debutează editorial cu volumul Claviaturi, apărut la Editura Litera. Este autorul volumelor: Vinovat de plecarea cocorilor, 1987, Editura Litera, Privind printr-un ochean întors, Editura Călăuza, 1999, Silabe, Editura Călăuza, 2005.
 
 A colaborat cu versuri la reviste literare precum : România literară, Orizont, Transilvania, Astra, Familia, Tribuna, Steaua, Ateneu, Literatorul, Convorbiri literare, Ritmuri hunedorene, Orient Latin, Opinii culturale, Observator (München), Oglinda literară, Cuvântul liber, Scânteia etc
 
 
 "Unul  dintre   membrii  cenaclului literar hațegan Sarmis a fost și poetul Ionel Amăriuței, trăitor cāțiva ani īn Hațeg atras de frumusețile zonei.  Īși cumpărase o garsonieră  īn blocul de lāngă rāul Galbena, la etajul al treilea, cu fațada spre  Retezat pe care īl admira īn zilele  īnsorite din balcon stānd comod īn șezlong. Făcea naveta la Călan unde lucra īn uzină la un panou de comandă. „Īntre fum, flăcări  și  uzură fizică , el naviga solitar, scrie despre el Ion Arieșanu,  prin cunoaștere și scris spre pragurile poeziei. Scria, elegiac și  sceptic, poemele  propriei singurătăți , o sinucidere lentă dar sigură a ființei… Singura sa lumină o reprezenta  unica īncăpere  a garsonierei sale, un fel de cetățuie   intimă  pe care , din puținii bani cāștigați, printr-o trudă uriașă,  și-o īnfrumusețase  cu obiecte rare și picturi, cu porțelanuri și cărți  prețioase.” (Portret liric, īn ORIZONT, din 27 aprilie 1999 ).
 Avea un mod  deschis de a-și spune părerile, de cele mai multe ori īmbrăcate īntr-o haină  umoristică. Cunoscut fiind ca poet, īntr-o zi a fost interpelat de un ziarist venit pentru un reportaj despre oamenii uzinei. „Tovarășe Amăriuței, vă place īn uzină?”. „ Nu-mi place” a fost răspunsul, spre dezamăgirea reporterului, nevoit să caute un alt personaj.  Felicitat de colegi de ziua lui de naștere și īntrebat cāți ani a īmplinit,  a răspuns: 45 de ani de viață și activitate revoluționară , imitāndu-l  pe marele cārmaci.  Īn ziua următoare a fost chemat la securitatea din uzină : „Ia spune, mă, cāți ani de activitate revoluționară ai Īmplinit? Hai, mă, zi, dumnezeii tăi de neisprăvit! De māine nu mai lucrezi aici! Īn Valea Jiului la lopată ți-e locul!”.  A avut noroc cu directorul uzinei care l-a salvat argumentānd că un are un om capabil să lucreze la panoul de comandă.
 Avea două pasiuni: bicicleta și colecționarea de obiecte vechi. Era un călător neobosit, un biciclist antrenat, rezistent, capabil să pedaleze ore īntregi pe drumurile din Țara Hațegului. Spunea că el descifrează mergānd prin acele locuri binecuvāntate de Cel de Sus cu atāta frumusețe, tainele ascunse īn pietre, frunze, īn respirația vāntului și māngāierile razelor de soare.
 
 La ședințele de cenaclu īși citea poeziile cu indiferență, atent ca nu cumva să se fi strecurat īn strofe vreo nepotrivire.  Nu făcea observații asupra celor citite de colegi decāt foarte rar și atunci cu eleganță.
 Spuneam că poetul a fost un colecționar  īmpătimit de obiecte vechi, tablouri,  ceasuri, gramofoane,  orice provenea din recuzita  nefolositoare, cărți  cu filele īnnegrite de vreme, chiar dacă erau īn altă limbă pe carte el nu o vorbea, spunānd că acele pagini  vechi īi spun mai mult decāt conținutul lor.  Casa lui  din Hațeg, apoi cea din Deva, unde s-a mutat peste cāțiva ani, era un adevărat muzeu.  Pereții , acoperiți cu rafturi ticsite de cărți, ediții rare, discuri cu muzică clasică, apoi tablourile acopereau ce a mai rămas  din pereți, pe birou și īn toate colțurile stive de cărți și reviste vechi. Era un om citi, preciza īnsă īntotdeauna că el este un autodidact. Confrații īn ale scrisului īi cereau adesea părerea despre scrierile lor. Era suficient să parcurgă un text  ca să descoperă  fie greșeli  de dactilografie, fie o metaforă nepotrivită .
 Īntotdeauna a fost dezamăgit de vremurile īn care trăia. A avut o copilărie grea, nevoit fiind să părăsească de tānăr locurile natale, Panciul său drag, și să peregrineze īn lume pentru a-și cāștiga existența. Īn județul Hunedoara a ajuns cānd abia ieșise din adolescență. Un an a lucrat īntr-o fermă din satul Lăpușnic.  De acolo a venit la Călan unde și-a găsit un rost. Īntre timp a terminat liceul și un curs de specializare īn uzină.  Publicase deja cāteva poezii prin ziarele și revistele vremii.  Stabilit prin 1991 īn Deva unde locuia fiica sa și o soră, regreta Hațegul, garsoniera cu balconul ei larg  din care admira  Retezatul.. Avea īnsă bicicleta, acum una nouă, performantă, cumpărată de la talcioc, și colinda īmprejurimile Devei.  Itinerariul preferat era  Deva- Boholt-Bampotoc-Simeria-Deva. Pleca īn zori și revenea la apusul soarelui. Acesta a fost poetul Ionel Amăriuței, un om convins că pe lume aceasta singurul bun folositor omului nu poate fi altul mai bun decāt natura īnconjurătoare cu toate ale ei, și cărțile.  La īmplinirea vārstei de 70 de ani, īn anul 2004, Consiliul Județean Hunedoara  i-a acordat un premiu, cred că cetățean de onoare, și o sumă de bani pe cate a investit-o īn publicarea volumului „Silabe”.  Cu acea ocazie ziarul „Călăuza noastră” i-a dedicat o pagină īn care colegii săi  l-au sărbătorit   prin cuvintele lor.
 
 La trecerea sa īn neființă īn anul 2007,  scriitorul Dumitru Hurubă  scria īn articolul „La despărțirea de un prieten”: „Da, lirica  romānească e mai săracă: Poetul Ionel Amăriuței  va rămāne unul dintre cei mai originali  reprezentanți  ai romantismului  tārziu īn lirica  actuală.  Discret,  bonom și  un romantic-sentimental de sorginte moldovenească,  a reușit, cel puțin īn lirica județului Hunedoara, să se aureoleze  cu nimbul   unui artist al expresiei  lirice absolut  inconfundabile… Suferind de o  hipersensibilitate  poetică deosebită  și acutizată permanent  cu lumea  exterioară  sinelui său, el  a izbutit  să o convertească  pe aceasta după  proustianul său  mod  de a gāndi  și de a reflecta  īn creația proprie.” ( Īn  Hunedoara magazin”, nr. 6,  DIN 21 octombrie 2007 )."
 
 Radu Igna
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 |